Realitate şi Ficţiune

Timpul este doar mizeria de sub unghiile bestiei momentului. Oglinda……….oglinda este un zeu pentru noi, reflecţia este nesemnificativă, sufletul nostru, nefiind dispus, în fapt, a avea o concepţie. Chiar grafic, prin definiţie, narativul se ascunde pe partea dreaptă a ieşirii de dimineaţă, fiind nativ, o aberaţie optică. E cu atât mai bolnav, cu cât optica este un coşmar al Soarelui. Noi am inventat medicamentele şi un hit numit Dumnezeu care are 3 ore de spaţiu euforic, pe un post întreţinut de degete psihedelice. O concentrare de îngeri, ultimul lagăr de sonete, vizitat de “nazi” feminizaţi. Lauda este doar preţul timpului liber, al unor rădăcini absorbite de furtună. Însă, fără far.

Oare ce am mai făcut, noi, chipuri, în ultima vreme ? O nouă bârfă a geniului ? O nouă securitate, acordată, parţial, naivului cu scripturi biodegradabile ? Oare va apărea un nou vers, tactil ? Oare va mai apărea un personaj, simfonic, prin credibilitate ? Oare se va folosi de noi ? Oare ne va abstractiza ? Oare ne vom da seama ? Oare vom reacţiona ?

Realitatea este supremă. Societatea este responsabilă. Însă educatorul ei, un rezultat iresponsabil al propriei teorii, este timid, afectat de propriul ei exhibiţionism accentuat.

În acest moment, prietenul din stânga mea mă întrebă dacă oare am dreptate. Nu ştiu exact ce să-i răspund. Îi ofer ceva momentan. Îmi răspunde că nu este logic. Încerc să-i explic mai amănunţit. Îmi zice că sunt nebun şi că a mai întâlnit beţivani lunatici. Mă invită să mă alătur lui. Nu vrea să mă vindece, însă vrea să mă cunoască. Este o explicaţie depresivă pentru momentumul conversaţiei. Încerc să o maschez printr-un tic nervos (clasic) şi un moment de gândire paralelă, născut din viziuni pozitive. Îmi zice că sunt prea deprimat. Nu îl condamn. Îmi zice că ador prea mult. Îmi zice că nimicul nu mă defineşte, însă mă îndeamnă să-l cunosc. Îi spun că nu-mi place lauda. Însă el îmi zice că sunt confuz şi bolnav. Îl întreb dacă există o gândire cel puţin alternativă, fără realitate anemică. El îmi răspunde,  că observaţia este lipsită de spiritualitate.

Seamănă, desigur, cu situaţia nostră. Însă noi ne folosim de o balustradă pentru a ne exprima, pe scări, gândurile. Şi în timp ce stăm în beznă, jumătate proporţionaţi cu ţigarea şi alcoolul drept fundal măreţ al proprie noastre credinţe, privim cum toate nedreptăţile infantile se scurg sub urgie matură.

Şi totuşi, maturitatea nu ne cuprinde. Şi totuşi, nu încercăm să ne scăpăm de ea. Să fie un reflex ?

Suntem aşa idioţi. Nici nu ne închipuim ce mult înseamnă acest lucru. Viaţa este un imbecil, care ne oferă mai multă încredere în lepădarea ei sau cel puţin în uzarea ei prin mijloacele aşa simple, dar complicate prin imparţialitatea nostră şi lipsa de asumare.

Toţi ştim de cei cu idei, substanţial, porcine. Şi sunt mai mulţi decât credem. Poate chiar acum îl ai pe unul lângă tine. Însă nu te deranjează. Îţi oferă o oarecare siguranţă. Inferioritatea lui reprezintă comoditate şi îţi îndeplineşte propriile nevoi spaţiale. Şi multiplicatoare, desigur. Lipsa de experienţă sau exprimarea ei reprezintă o defecţiune mai acută decât lipsa de personalitate. Impunearea acesteia, fără un risc major, este subiectul tău principal de câţiva ani buni. Nu eşti singur. Nu eşti depresiv. Ai trecut deja.

Într-un purgatoriu personal şi pervers de creativ.  

Nu mă aştept să înţelegi. Poate doar să crezi. Idolii tăi oricum sunt neînţeleşi.

Tu îi supui unui exerciţiu de auto-adulare. Nu îi cunoşti, dar ştii că îţi vor oferi sprijin. Mai mult sau mai puţin vizibil. 

L-ai văzut vreodată pe incredibilul vis citadin, duhnind a alcool şi pedalând la bicicleta lui ruginită ? Numai sunetul lanţului pe zimţi face frunzele irisului tău să zvâcnească. Tu o atribui biologic, într-un mod nevinovat. Apelezi la un mistic. Simboluri de mult pierdute se compară pe câmpul plat şi măturat de vânt al dorinţelor tale. Condamnarea este un sertar prăfuit în care un singur ceas mai ticăie. Şi aceea este percepţie. Fără obligaţii.

Oare Realitate şi Ficţiune ? Este un paradox, desigur. Este ciudat cum o metaforă compusă din elemente realiste poate exprima o imagine fictivă mai reală, în esenţă, decât un întreg amalgam de teorii prostituate.

La fel este şi sufletul uman.

Prezent în realitate şi, totuşi, exprimat şi înţeles doar fictiv. Postul acesta a fost o poveste a lui. Teoretic abordabilă şi plin de compasiune. Practic, inaccesibil pentru cei ce nu vor să recunoască ceea ce sunt ei cu adevărat. 

Sau, în alte cuvinte, vreo 2 ore de Pink Floyd, element la fel de defintoriu în acest post. Mai ales dacă veţi citi foarte atent postul.

Indiferent cum priviţi această poveste, o singură întrebare rămâne. O întrebare la care doar voi puteţi răspunde:

Dacă fiinţa umană este icoana individuală a propriei mânăstiri, mai mult sau mai puţin reală, atunci cine sunt sfinţii ?

New VH’s (Alice In Chains and Pearl Jam)

Poate le-aţi văzut deja. Eu le-am văzut majoritatea acum vreo lună pe VH1, mai degrabă prin noroc, că deabia acum am găsit pe net video-urile.

Primele două sunt de la Alice In Chains, de pe ultimul album, “Black Gives Way To Blue”, iar “A Looking In View” este video-ul şi melodia mea preferată (prima după o lungă perioadă de timp şi de muzică slabă pe VH1).

Al treilea este de la Pearl Jam de pe albumul “Backspacer”. În forţă şi curat, cum numai Pearl Jam putea să scoată.

Asta arată că spiritul rock ‘n’ roll e încă viaţă, cât de cât. Că oricum, în afară de trupele acestea şi mai încă câteva (tot vechi şi celebre care încă îşi mai fac treaba – singurii, de altfel), restul se chinuie cu melodii simple sau ne chinuie pe noi cu versuri tâmpite.

Enjoy, and Keep Rock Alive!

 

more about “Google“, posted with vodpod

 

 

more about “Google“, posted with vodpod

more about “Google“, posted with vodpod

 

 

Grunge

Gen muzical apărut în anii 80′ – 90′ ce avea un sunet dur, primtiv, cu versuri de ură sau cel puţin satirice faţă de societate şi sub categoriile acesteia. Un gen inspirat din punk, heavy metal şi ceva alternative.

Cam asta veţi găsi, căutând informaţii despre grunge. Peste tot se repetă cam aceleaşi lucruri, mai degrabă publicitare şi lipsite de conţinut decât informative în orice sens.

Acum,( probabil că ştiţi deja) termenul de “grunge” vine de la argoul “grungy”, termen care descrie un lucru murdar, parţial finisat.

Culmea, acest lucru este adevărat şi potrivit. Însă, doar în proporţie de 70%.

Faptul că se trage din punk şi heavy metal, iarăşi e adevărat. Însă în proporţie de vreo 60%.

Probabil sunteţi puţin confuzi după atâtea procente neinspiraţionale.

Sincer, nimic din tot ce a fost înainte nu mi-a spus absolut nimic. Nu m-a ajutat deloc să înţeleg fenomenul în sine şi ce concepţii muzicale implică. Mai degrabă, m-a indus în eroare, iar dacă aş fi fost mai neexperimentat şi mai “narrow-minded” şi m-aş mai fi uitat pe YouTube la ce trupe prezidau genul, aş fi abandonat totul şi l-aş fi respins considerând-o o tâmpenie.

Din păcate, astăzi, peste 70 % dintre cei de vârsta mea au această reacţie, îndreptându-se mai degrabă spre lumea plină de opulenţă a hip-hoapărilor, cea perfectă şi naivă a R&B-ului, cea exagerată şi anonimă a metalului extrem/ industrial sau cea al alternativului recent, tot caracterizat prin anonimat şi cantitate, dar şi prin versuri şi linii melodice pentru oameni bolnavi, parcă,  favorit al fiţoşilor sau oricum a celor cu atitudine pro-sine şi pro-societate, înjumătăţită şi împărţită numai între cei de aceeaşi natură.

Aceasta este, penru mine, o imagine perversă şi ratată a muzicii. Este 90% din muzica de după 2000. Muzică pentru care manifestăm tot mai mult interes.

Însă eu nu am de gând să reacţionez la fel şi nici să mă alătur “mainstream”-ului actual.

Astfel, vă voi prezenta în rândurile ce urmează, ceea ce înseamnă, de adevăratelea, grunge-ul, ce anume implică acesta şi care au fost cei mai importanţi artişti ai genului şi, sper să şi pun câteva video-uri care să vă ajute să vă construiţi o impresie finală. 

Spre finalul aniilor 80′ era moda glam rock cu nişte roackeri, mai degrabă barbie, decât bărbaţi adevăraţi. Punk-ul adevărat îşi pierduse mult din suflul iniţial şi ajunsese extrem de primitiv, având succes doar la fani. Disco-ul era, în schimb, într-o perioadă de glorie, însă mult mai obscură decât câţiva ani înainte.

Toţi tinerii duceau lipsă de ceva impulsiv, de ceva personalitate, exprimată în cuvinte, normale, accesibile. Ceva oferit mai simplu, dar mai consistent.

Era, oarecum, o petiţie anti-socială pentru spiritualitate, a acelor vremuri. Societatea fiind, atunci, lipsită de viziuni reale şi înecată în succes şi dorinţa pentru perfecţionare individuală, chiar dacă ne-necesară, dar care să creeze un stat mai performant cu tineri exemplari (seamănă cu o ideologie comunistă).

Cum era de aşteptat, majoritatea nu puteau îndeplini condiţiile de mai sus. Astfel, ei au fost supuşi ratării şi unor acute lipsuri de personalitate.

Însă, spre finalul aniilor 80, s-a schimbat totul.

Într-un orăşel numit Seattle….

Un nou stil de muzică apare. La primă impresie părea un punk-heavy metal cu rădăcini în trupe precum Black Sabbath sau Ramones.

Însă era total nou, total plin de viaţă, total rebel. Era, cum se zice, “la momentul potrivit şi locul potrivit pentru publicul potrivit”.

Desigur, nu a pornit de la început o revoluţie. Chiar dacă “primele” trupe de grunge au apărut cam de prin 86′, ele aveau un sunet destul de necizelat fiind mai degrabă un alt fel de punk (cum era şi considerat la început). Totuşi, s-au remarcat anumite trupe, precum Green River (trupă de la care s-au format, pe rând Mudhoney şi Pearl Jam, mai târziu desigur), Mudhoney, Screaming Trees şi Soundgarden. Aceste trupe vor marca următoarele ce vor apărea chiar la începutul aniilor 90′, sau vor continua şi vor participa încă activ la climax-ul grunge-ului.

Adevăratul grunge a început în 1990. Atunci a apărut primul album al Alice In Chains, numit “Facelift”. Pe album erau melodii precum “Man In The Box”, “Sea of Sorrow”, “We Die Young”. Acestea şi majoritatea celorlalte melodii de pe album au devenit celebre şi un echivalent al grunge-ului.

Următoarele două albume ce au apărut de la Nirvana şi Pearl Jam, Nevermind respectiv TEN au marcat caracterul grunge-ului, ele fiind, nu numai cele mai cunoscute albume ale genului, ci şi cele mai celebre ale rockului. “Smells Like Teen Spirit”, “Alive” şi “Even Flow”, toate au ajuns sinonime cu rock.

Ca să ne facem o idee, albumul Nevermind a avut vânzări de aproape 400,000 de copii pe săptămână (e ca şi cum toată Reşiţa s-ar fi dus în fiecare săptămână la magazinul de muzică să-şi ia un album Nirvana ). Nici nu a mai contat că hit-ul “Smells Like Teen Spirit” a împrumutat riff-ul de la “More Than A Feeling” de Boston. Şi o parte din succesul acesta îl datoreză mediei, deşi încă de la început, toate trupele de grunge erau anti-media.

Totuşi, cum se întâmplă cu toate curentele muzicale, media a reprezentat, lucrul care a popularizat, a ţinut în viaţă şi a distrus trupele grunge.

Tocmai trupe precum Nirvana, Soundgarden, Pearl Jam şi Alice In Chains, prin succesul lor, au determinat intrarea inevitabilă în “mainstream” ceea a ce a dus la concepţia de devalorizare a ideeilor originale transmise de grunge, concepţie susţinută de media care trata noul curent muzical cu ironie imbecilă. Însă, această ironie a reprezentat depărtarea lumii de spiritul vremurilor, îndreptându-se spre “rivalii”  grunge-ului, şi anume britpop (reprezentat în mare parte de Blur şi Oasis, trupe care erau destul de radicale faţă de tot Curentul Seattle). Iar când Kurt Cobain (Nirvana) a murit în 94′ toţi ziceau că grunge-ul e pe sfârşite.

S-au înşelat.

Pe lângă albumele ce mai vor apărea de la Pearl Jam, Soundgarden şi Alice In Chains, se va ridica un nou val de trupe grunge.

Fender Jaguar şi Fender Mustang, două chitări esenţiale curentului Grunge.

 

După 96′ încep să apără trupe precum Bush, care se alătură curentului, iar grunge-ul devine mai melodic şi mai accesibil publicului larg, căpătând ceva valenţe de alternative.

Din păcate cam acesta a fost şi sfârşitul perioadei de glorie a Curentului Seattle. Câţiva ani mai târziu, Soundgarden se desparte, la fel şi Bush. Dave Grohl (Nirvana) ajunge să cânte cu Foo Fighters. Layne Staley (Alice In Chains), moare, în 2002 în urma unei supradoze, iar Pearl Jam dispare de pe scenă o perioadă. Media porneşte o campanie (mai mult sau mai puţin vizibilă) pentru comercial şi pro-societate, în care grunge-ul este oarecum, demonizat, insistând doar pe partea de “mainstream” a genului.

Totuşi, grunge-ul încă există (chiar dacă este puţin mai fad). Ultimele albume ale lui Pearl Jam şi Alice In Chains, arată că încă mai au forţă să scoată ceva, poate chiar, singurul “ceva” de calitate din ziua de astăzi.

Însă nu se mai poate numi vreo revoluţie, mai ales pentru tineri (muzical totuşi mai sunt câteva – cele enumerate de sus )

Este chiar trist, într-un fel, deoarece a fost ultima revoluţie muzicală şi ultima răsuflare a rockului. Cât dacă va mai fi alta, rămâne discutabil.

Însă un lucru este clar:

Avem nevoie, acum, mai mult ca niciodată de un nou curent muzical şi de o redescoperire a “teen spirit-ului”.

Şi asta ţine numai de noi.

 

Alice In Chains:

Nirvana:

Pearl Jam:

Soundgarden:

Bush:

Mudhoney:

Screaming Trees:

Pearl Jam & Soundgarden (Temple of the Dog):

 

 

P.S.: Acum am observat că anumite video-uri nu merg datorită unor probleme de copyright (deşi nu pot să înţeleg de ce) şi că te obligă să intri pe YouTube ca să le vezi (că să-şi facă vizualizări). Din păcate majoritatea dintre video-urile care nu merg nu le-am putut găsi sub alt format. Îmi pare rău, însă, totuşi vă recomand să intraţi să le vedeţi (poate se şi încarcă mai repede).

 

 

 

 

 

Despre Dragoste

Acum, nu ştiu exact ce să zic, cum să încep.

Mi s-ar părea fals să încep cu ceva frumos, delicat când adevărul este un refren în visele tale. Un refrent just şi mut.

Astfel am să rămân ancorat în realitate :) . 

Pentru mine dragostea a fost dintotdeauna de două feluri:

1. Cum este ea în realitate
2. Cum mi-am dorit eu dintotdeauna să fie

Sincer eu nu prea am experienţă în dragoste, fiind practic, virgin, în aproape toate sensurile .

Şi asta nu mi s-a datorat mie în mare parte =)) .

Deci, deja al doilea punct e inexistent. Eu totuşi am să încerc să-l prezint.

Aşa….

Primul punct este, pentru mine, cel mai obişnuit, adunat de-a lungul aniilor de la toate experienţele prietenilor/oamenilor de afară. Şi se poate rezuma foarte uşor:

Îţi găseşti un tip/tipă care trebuie să arate cel puţin 70 % bine şi neapărat să posede o trasătură caracteristică, atribuită, mare parte, instinctual. Nu va fi o relaţie de mai mult de câteva luni, altfel devine depresiv. Dacă va fi un tip, sigur va porni relaţia doar ca s-o “facă”, iar dacă va fi o tipă, probabil, va porni o relaţie din cauza vaciilor ei de prietene sau doar din lipsă de muncă. Oricum concluzia este că trebuie neapărat să se ajungă la obiect, sau la organ, depinde din ce perspectivă priveşti lucrurile.

Oricum o relaţie de avengura acesteia, va fi presărată de multe momente în care îţi vei dezgusta prietenii, tocmai din inabilitatea ta de a te controla, de la care ţi se trage şi emoneala/emonelul cu care te-ai procopsit (ştiu că este o cacofonie – şi ce dacă ?). De asemeni va fi plină de momente penibile şi scene în care amândoi, epavelor, veţi zbura unul către altul fie virtual, fie în reţea, fie normal (asta dacă vă poate numi cineva normali ).

Sincer eu vă urez noroc. Oricum, măcar aveţi o viziune mai realistă asupra relaţiilor interumane decât mine.

Bravo vouă. Însă nu o să primiţi un premiu. Hahaaaa, ci punctul meu pe care o să-l încerc să-l exprim, în modul meu neexperimentat.

Eu consider dragostea, în general, o stupiditate. Poate tocmai din lipsa de experienţă.

Termenul de “dragoste” în sine, mi se pare stupid tocmai prin lipsa de substanţă. Mi se pare la fel ca şi atunci când o piţipoancă îţi zice:”Pisi, te iubesc”. Adică un fel de “mori măăăăăă !!!” din partea mea.

Astfel, am s-o numesc pur şi simplu o prietenie superioară (sper să apuc pe undeva să explic).

Prietenia superioară este pentru mine o relaţie logică, de bun simţ între două persoane care nu împărtăşec numai pasiuni asemănătoare, ci şi senzaţii, trăiri.

Două persoane care sunt legate, însă nu în sensul că se sună de 200 de ori într-o singură zi doar să-şi spună cât le e dor unul de altul. Aia mai degrabă e nebunie şi se tratează în clinici specializate.

Nu, două persoane legate, înseamnă, două persoane care nu au nevoie de cuvinte pentru a-şi exprima ce simt şi nici sentimentalisme de doi bani. Două persoane pentru care atingerea însemnă doar o parţialitate, nu o totalitate.

Pentru mine, o prietenie superioară, nu este una care îţi ocupă tot timpul, ci una care este ponderată, deoarece ştiu că dacă aceea persoană ţine la mine nu o să îmi pregătescă ceva neplăcut, sau oricum nu am să încerc s-o spionez 24 din 24. Încrederea îmi e de ajuns (asta ar putea fi de fapt motto-ul prieteniei superioare).

De asemeni, o prietenie superioară, o consider pe aceea în care ne susţinem reciproc indiferent de eveniment sau persoane din jur. Numai un cuvânt pozitiv valorează cât 1000 de declaraţii şi asumări penibile.

Şi astfel ajung la de ce am vrut s-o numesc o prietenie superioară.

O prietenie superioară poate fi o prietenie cu un ceva mai mult, nu? (logic )

Însă nu este aşa.

O prietenie este, de multe ori, convingătoare. Însă este la baza, doar o relaţie bazată pe asemănări (de ex: muzică, cărţi etc.)

O prietenie superioară este aceea fără asemănări. Aceea în care doar senzaţia că eşti “prieten” cu cineva îţi apasă fiecare gând, fiecare zi.

Însă, nu sub formă de pedeapsă sau atribuţie.

Ci sub formă de smoală mistificată sub visuri refractate la Lumina Lunii…

Doar gândul fugitiv al întregii omeniri, în privirile voastre, poate tulbura întregul.

Doar privirile voastre….

Nimic altceva.

Despre Bloggări

Habar nu am dacă am scris bine şi sincer nici nu mă interesează (deşi şi eu mă număr printre ei – ce tragic, nu? ) ). Postul acesta a pornit de la vizita mea de acum două zile pe WordPress.

Pe prima pagină, fălos, ca hawt post: Campania Free Hugs Feteşti.

Probabil aţi rămas oarecum cumpăniţi, nu-i aşa ?

Dau scroll mai în jos: Blogurile Zilei: Horoscop Urania, Lumea Credinţei, Saccsiv’s Weblog, Roxania, Moshe & Mordechai Blog (ultimul nici nu l-am putut pronunţa =)) ).

Îmi venea să mă las de scris. (serios).

Vă daţi seama, cel mai citit lucru (de aproape câteva sute), a fost o campanie de îmbrăţişări gratis.

Eu mă chinui cu nişte posturi gândite, filozofice. Le corectez încontinuu. Le mai las vreo câteva zile în aşteptare…….

 Şi nimeni nu mi le citeşte.

Concluzia: mă chinui degeaba )

Şi când mă gândesc la prima oară când am zis să mă apuc de un blog……

 Am zis că blogul e pentru oameni deştepţi, pentru citiţi, pentru conversaţii filozifice, ale, alea……. Aiurea !…..

Comunitatea de bloggări e la fel de infestată de cocalari ca şi hi5-ul. Doar că aici ei şi scriu. Din păcate.

Bine măcar că se află în grupuri şi că îşi comentezază unul altuia. Altfel, chiar că m-aş fi lăsat de scris (doar asta îmi mai lipsea = un deontolog să-mi lase comentarii )

Din câte se pare acum nu mai sunt la modă blogurile consistente (cum am câteva de la nişte prieteni, absolut extraordinare – nu neapărat pe wordpress). Nu, acum fie scrii ca un cocalar, pentru tot poporul, fie eşti vedetă, şi toată lumea se înghesuie să-ţi lase comentariu la cât de grozav eşti şi cât de bine scrii (deşi sunt sigur, că doar de ar scrie un cuvânt ca bretele, şi tot s-ar trezi cu o tonă de comentarii).

Desigur, în primul caz este populus: bârfe, horoscoape, o analiză politică interminabilă, ce poşetă nouă a scos Luis Vuitton…….. şi e oarecum, din reflex ca tot românu să se înghesuie şi să-şi lase părerea lui, imbecilă.

Al doilea caz devine mai complicat. Când vine vorba de o vedetă, românu o abordează mai grijuliu, prima oară periind-o şi şoptindu-i cât îi de tare. Apoi capătă mai mult curaj, ca olteanu, şi se avântă în a spune câte ştie propria lui persoană să facă. Chiar dacă vorbeşte pentru sine.

Doar faptul că “mă, am lăsat comentariu pe blogul ăluia” provoacă un orgasm glorios însoţit de tuşe frenetice de dublă personalitate. Un orgasm la care participă 80 % dintre bloggări, toţi veseli, rozi şi mişunând libidinos.

Este un tablou rafinat, nu-i aşa?

Însă este alimentat de noi, cei care, din câte se pare, încercăm, să ne păstrăm capul, nu să ni-l băgăm în cur.

De ce? Fiindcă, în loc să ne susţinem, ne dăm în cap. În loc să acceptăm ajutor le spunem la toţi să se ducă dracu.

În privinţa asta îs mai deştepţi cocalarii, tocmai fiindcă sunt mai simpli (chiar dacă la ei, 99 % sunt sub simplitate). De aia ei şi râd de noi. De aia se şi leagă de noi.

Probabil acum veţi zice că “vaaaaaiiiiiiii ăsta e cocalar, e un tâmpit”. Nu mă deranjează.

Dar voi ce sunteţi ? Oare ce sunteţi când începeţi să le arătaţi la toţi ceilalţi cât sunt de rataţi şi voi cât sunteţi de perfecţi ?

Nu sunt un erou şi nici nu vreau să fiu. Că oricum, nu există nimic de salvat. Poate doar sufletele noastre.

Însă fiţoşenia voastră, unde duce…. ?

Măcar cocalarii nu au de unde.

Dar voi…?

Universalis

Franjuri de iris atârnând de marginea unor înjurături fragmentate, manuscrisul unui bou al finalităţii. Ce fel de ratat al visurilor cu degete lipicioase şi păr bolnavicios poate adora un Iisus de nisip, gândul iubitor, umed şi stupid al umanităţii ?

Acum, tocmai ascultam The Hero’s Return de pe albumul The Final Cut de Pink Floyd……

N-am mai postat ceva de zile bune. Nu cred că aş putea găsi un motiv serios pentru faptul acesta. Probabil doar să inventez nişte motive aşa penibile că poate ar putea căpăta un nonsens de adevăr.  

Da, a început şcoala. La fel se va şi termina. Educaţia este acum doar o viziune a unui stalinist înregimentat. Parcă aburi de alcool ne ascund de privirea profesorilor.

Da, mi-am schimbat liceul. Da, m-am schimbat şi eu într-un fel sau altul. Da, a venit şi toamna, oricum parcă şi anotimpurile şi-au pierdut mirosul.

 

Nu sunt pesimist. Simt doar că totul se degradează aşa încet ca şi cum numai cei de 100 de ani ar înţelege. Sunt doar un nenorocit de adolescent în căutare de spirit. Spirit, de mult îngropat în texte şi trăiri comerciale fiecare din jurul meu aruncând o lopată spre beznă totală.

Însă, încă de la început mi-am propus ca acest post să fie constructiv şi de o anormală veselie.

Aşa că am să zic pentru început că am un Heineken lângă mine. Pe jumătate gol. Sunt relaxat. Nu îmi plac idioţeniile. Nici exagerările. Nu îmi vine să zâmbesc, nu este nimic de râs. Îmi este dor de anumite persoane. Sunt sigur că acelor persoane nu le este dor de mine. Ironic? Desigur. Dar este şi corect. Şi nici nu ai dreptul să-i condamni. Se simt bine, trăiesc “clipa”. Deşi, jur că aş da orice pentru clipa aceea. Da, asta este slăbiciunea mea. Ce influenţabil, nu? 

Probabil până acum n-ai înţeles nimic. Nici nu trebuie.

Am cântat foarte mult la chitară săptămâna asta. Am învăţat tot Smells Like Teen Spirit de la Nirvana şi am şi găsit setările la Guv’nor să sune cum trebuie. Doar soloul nu îl pot cânta la fel, deoarece Kurt sigur foloseşte ceva flangel şi eu nu am pedală de flangel . Am terminat de învăţat Mother de la Pink Floyd. Este o plăcere s-o cânţi. De asemeni, mi-am amintit primul solo de la Comfortably Numb. Şi am exersat mult. Am ajuns în fiecare zi să descopăr ceva nou – un riff propriu, pe moment, sau unul foarte cunoscut. Adevărul este, că pe lângă proiectele de design, scrisul la carte sau cititul nimic nu mă relaxează mai tare. De aceea anul acesta tot timpul liber aş dori să-l dedic activităţilor acestora. Restul, sincer, chiar nu merită. 

Da, am fost şi la Cerbul de Aur şi l-am văzut pe Steve Vai. Mi-a plăcut enorm. Este cu siguranţă un “wiz” al chitării şi este şi un tip în propriul sens al cuvântului. Restul festivalului trebuie să remarc că a fost destul de artificial, iar din păcate, nici vremea nu a fost mai bună. Măcar am mai apucat să văd câte ceva prin Braşov deşi am fost, din nou, înmuiat, mai ales la teneşi. Am fost şi la un irish pub , pe care, vi-l recomand şi anume Dean’s Pub prin zona Pieţii Sfatului. Au Guiness la butoi !!! Am fost şi la Bâlea Lac pe Transfăgărăşan pe vizibilitate zero (toţi mergeau cu faza lungă aprinsă şi cu avarii însă fără efect, de-abia pe la 30 m îi observai). Indiferent, a fost absolut spectaculos şi foarte frig ).  

M-am plimbat foarte mult cu bicicleta. Săptămâna trecută am căzut şi m-am rănit destul de rău. Timp de vreo 3 zile m-au durut degetele îngrozitor. Acum mi-a trecut în mare parte. De abia aştept să ies din nou.

Mi-e dor de un meci de tenis. Vreau neapărat să-mi fac o formaţie până la sfârşitul anului, chiar dacă găsesc doar un baterist sau un bassist.

Ador “Muntele Vrajit” de Thomas Mann. Mă regăsesc în stilul lui.

Săptămâna asta a murit Patrick Swayze. Este foarte tragic. Un om aşa activ şi talentat nu ar fi trebuit să moară. Cancerul mi se pare ceva foarte pervers ca un fel de sos de resentimente, dar fără intervenţia inutilă a individului. Oricum, nu se poate nega că a fost unul dintre cei mai mari actori din istorie şi probabil şi unul dintre cei mai arătoşi. Indiferent, a fost un adevărat domn, un bărbat care, de când şi-a cunoscut soţia la 19 ani, respectiv 15 ani, au rămas împreună până acum. Nu s-a drogat niciodată şi nu a avut probleme serioase  spre deosebire de alţi actori de la Hollywood. Ştia să surfeze, ştia să călărească, ştia să facă sky-diving, dansa extraordinar (mama lui a fost profesoară de balet), era incredibil de activ. Melodia She’s Like The Wind mi se pare absolut superbă, totuşi acum parcă mă atinge destul de grav datorită morţii lui. Filmele în care a jucat el sunt printre preferatele mele mai ales “Point Break” şi “Ghost”. Dacă vreţi să vedeţi unele dintre filmele cele mai cunoscute în care a jucat Patrick , vi le recomand pe cele de mai înainte şi desigur, celebrul “Dirty Dancing”. Din respect, propun o scurtă retrospectivă a vieţii lui, retrospectivă care nu vă va lua mai mult de câteva minute. Şi nici nu trebuie să fiţi “fani”. Oricum,  sunt sigur că acum este într-un loc mult mai plăcut, deoarece a avut o viaţă foarte curată, demnă de un om cu adevărat deosebit. May he rest in peace ! 

Săptămâna asta am văzut pe VH1 pentru prima oară video-ul de la “The Fixer” de Pearl Jam. În weekend-ul acesta este ziua tatălui meu.

Cam acestea au fost “highlights”-urile ultimelor mele săptămâni. Nimic eroic, nimic “cool” (pentru unii). Sincer nici nu îmi mai pasă de părerea celorlalţi. Când privesc înapoi, doar substanţa evenimentelor este palpabilă, acum părându-mi dacă nu penibilă, cel puţin, iritantă, limitarea la flecăreala unuia sau altuia.

Acest post l-am gândit să fie un bilanţ, fără rezultat (aparent). Un bilanţ al tuturor activităţiilor/evenimentelor din ultima vreme (fără excepţii de data asta). Un bilanţ recompensator, fiindcă pentru prima oară, încep să-mi dau seama, într-un mod matur, cine sunt cu adevărat. Da, tot mă cheamă Teofil şi prietenii tot mă strigă Teo, tot am păr lung (poate mai lung ) şi încă mai scriu pe blogul acesta. Însă sunt schimbat. Mi-am dat seama de lucrurile ce merită concentrarea şi timpul meu uman. Nu mai am de gînd să-mi mai fac iluzii. Nu mai am de gând să iert. Poate sună dur sau confuz, însă este o senzaţie foarte puternică, conceptuală chiar, tocmai prin fragilitatea întregului ce apasă fiecare răsuflare, inevitabil de accentuată. De ce se numeşte Universalis ? Simplu. Universul în sine pare aşa lipsit de noi şi de toată tevatura noastră, că parcă nici sub apă nu ne putem ascunde, ci doar brăzda sub formă de abur faldurile dimineţii. E un fel de declaraţie pragmatică asupra geniului uman.

Şi asta, în numai 1128 cuvinte.

Top 10

După ce am ascultat şi am revizuit toate trupele mele preferate, m-am gîndit să scot un top.    

Astfel:  

1. Pink Floyd  
2. Deep Purple
3. Ozzy Osbourne/Black Sabbath
4. Dream Theater
5. Led Zeppelin
6. Opeth
7. Pearl Jam
8. B.B. King
9. Alice in Chains
10. Red Hot Chili Peppers    

Acum, acest top este personal, deci să nu săriţi la mine că nu vă convine.    

Şi dacă tot vorbim despre topuri personale, care sunt primele 10 trupe preferate de voi?

The Killing Moon

Dacă v-aţi uitat atent pe Discovery Science, World şi Travel and Living probabil aţi observat reclama de la documentarul “Events That Shook The World”. Timp de câteva săptâmâni am fost confuz cu privire la cine ar putea să fie autorul soundtrack-ului. Prima oară credeam că ar fi U2, deoarece părea vocea lui Bono. Însă, autorul, spre surprinderea mea, este cu totul altul. Enjoy !   

Sibiu

ARTmania festival ’09

                                                                                       

 

     17-19 iulie…..în zilele acestea a avut loc unul dintre cele mai importante festivaluri de metal/artă din România, eveniment derulat în fosta Capitală Culturală Europenă, Sibiu. 

     Fără să mă pierd în detalii inutile, am să încerc să rezum în cîteva paragrafe experienţa ,personală, ARTmania. Încă de la început aş dori să-mi exprim bucuria la vederea unui oraş plin de roackeri de toate tipurile/genurile, prezenţă care a semnalat derularea unui eveniment real, de mare avengură. De fapt, însăşi posterele festivalului, înprăştiate prin tot oraşul marcau, numai prin numele afişate precum Opeth, Nightwish, My Dying Bride, Tristania şi Subscribe, unul dintre cele mai bune festivaluri de anul acesta, dacă nu chiar cel mai bun.

     În fine,  am ajuns în Sibiu, pe la 17 şi ceva după un drum de vreo 3 ore (Reşiţa-Haţeg-Hunedoara-Deva-Sebeş-Sibiu-surprinzător, un drum destul de bun). După vreo 30 de minute de respiro, am pornit către Piaţa Mare. Scena era destul de mare, asemănătoare cu cea folosită de Whitesnake şi B’estfest, însă mult mai nouă şi mai curată. La intrare nu am avut nici o problemă şi am primit o brăţară care îmi oferea acces în ambele zile de concert (două zile, în care se derulau concertele principale şi o a treia zi cînd au avut loc evenimente artistice). Cînd am ajuns nu era chiar multă lume, mai tîrziu abia aglomerându-se, aşa că am reuşit să-mi găsesc un loc destul de aproape de scenă, la doar vreo 3-4 persoane distanţă.

      Primii au fost Tristania. Destul de bine dispuşi, cu o prezenţă scenică destul de bună. Au cântat cam vreo 50 de minute exact cât era în program, deci s-a ţinut cont de spaţiul trupelor. A fost prima lor reprezentaţie în România şi am impresia că au fost plăcut surprinşi (poze de la festival pe myspace-ul trupei). Ceea ce m-a surprins pe mine însă a fost calitatea sunetului, fiind, până acum, UNA DINTRE CELE MAI BUNE ARANJAMENTE DE SUNET din România, cu 10 clase deasupra oricărui alt festival ! Şi momentul cel mai “frumos” a fost atunci când bateristul de la Tristania a aruncat beţele, şi, spre surpriza mea, am prins unul ! (desigur că a fost un muşuroi, în dorinţa de a-l avea, şi chiar am fost făcut şi nesimţit fiindcă l-am prins ) ). Oricum, destul de buni, vocea lui Mariangela Demurtas fiind destul de bună, spre surprinderea mea .

      Următorii au fost MY DYING BRIDE, trupă pe care îmi doream de ceva vreme s-o văd. În primul rînd, aş dori să remarc pauza foarte scurtă (vreo 10-15 minute) dintre trupe, în care au schimbat instrumentele, etc. , incomparabil cu alte festivaluri, concerte, deci încă un punct în plus. În fine, a început şi My Dying Bride !!!!!!! Extraordinar. Sunet fenomenal, şi ritmul…… Doamne ! Ritmul de doom metal, destul de simplu, la prima vedere, cu vioara, orga însă, absolut extraordinar (trebuie neapărat să auzi ca să-ţi dai seama ce genial poate fi). În acelaşi timp şi atmosfera s-a mai încălzit, compartimentul meu de lângă scenă comprimându-se destul de mult. Când a urmat Opeth era deja întuneric.

       Opeth este una dintre cele mai tari trupe de progressive metal, fiind prima oară cînd au cântat în România. După mine, Opeth este imediat după Dream Theater, Dream Theater surclasându-i în aranjamentele instrumentale şi compoziţii extrem de complexe. Totuşi, Opeth este ceva mai flexibil, abordând mai multe genuri, de pildă death metal, jazz şi un pic de psihedelic. Şi când spun jazz, mă refer la improvizaţii fantastice, interminabile.

        Line-up-ul actual al trupei este extraordinar de bine realizat, toţi fiind foarte talentaţi şi experţi în a duce la capăt un jam perfect. Apariţia lor pe scena unui festival din România, mai ales a unuia ca Artmania, a însemnat enorm pentru mine.

         Ca să fiu sincer, concertul susţinut de Opeth a fost cel mai frumos şi incredibil concert din viaţa mea. Şi dacă mă gândesc mai bine, nici nu există cuvintele potrivite pentru a descrie aşa ceva. Nu poţi decât să priveşti retrospectiv şi să-ţi aminteşti şi să-ţi cântăreşti emoţiile, asta fiind până la urmă, definiţia progressiv-ului, în general.   

          Următoarea zi a urmat Subscribe, Pain şi Nightwish. 

          Acum, despre a doua zi nu prea ştiu ce să zic… Poate doar s-o rezum aşa: Subscribe-hardcore, Pain-industrial şi Nightwish…….bănuiesc că nu există dubii.   

           Subscribe au cântat destul de bine şi s-a şi auzit la fel de bine, însă a fost prea hardcore pentru mine ) . Un fel de R.A.T.M. on steroids ! Cât despre Pain….. industrial metalul nu îi chiar punctul meu forte …….  

            Şi acum Nightwish. Trebuie să recunosc că ştiu să facă show (flăcări, efecte pirotehnice). Însă, în privinţa actului muzical în sine, nu am fost prea impresionat. Că poate era mai bine cu Tarja, nu ştiu, însă pe tot parcursul concertului mi s-a părut că lipsea ceva (deşi nu păream- eram extrem de fericit în momentul acela, ca un fan adevărat =)) ). Sincer, chiar nu îmi pot da seama ce, însă Nightwish-ul actual nu a reuşit să-mi transmită aceleaşi emoţii asemeni lui Opeth sau My Dying Bride. Şi eu nu cred că ţine de preferinţe. Ţine de artist, în sine, dacă poate sau nu să-ţi transmită o anumită stare. Şi să nu mă înţelegeţi greşit, am toată admiraţia şi respectul pentru Nightwish, însă nu pot să zic că îmi oferă o muzică care să mă atingă într-un mod plăcut şi necunoscut.   

           În ultima zi a cântat Lună Amară la cetatea Cisnădioara şi norocul meu a fost că am câştigat un bilet din cele 180 disponibile. Sincer, nu a fost nu ştiu ce, trupele româneşti având mult de recuperat dacă vor să-i ajungă pe cei din străinătate.   

            Per total, eu consider acest festival drept cel mai bun de anul acesta, beneficiind de prezenţa unora dintre cele mai bune formaţii de metal de la ora actuală din lume ! Trebuie să remarc şi publicul numeros şi divers (destul de numeros cât să umple Piaţa Mare). Locaţia festivalului a ajutat enorm, Sibiul este fără îndoială unul dintre cele mai frumoase oraşe din România. 

            Şi, părerea mea finală şi sfatul meu, decât să mergeţi pe la alte festivaluri,  mai bine veniţi la ARTmania. Astfel, sper să ne vedem anul viitor la un festival şi mai bun, cu trupe şi mai tari (n-ar fi rău un Dream Theater, un Ozzy , un Black Sabbath sau un Alice in Chains !).