Gen muzical apărut în anii 80′ – 90′ ce avea un sunet dur, primtiv, cu versuri de ură sau cel puţin satirice faţă de societate şi sub categoriile acesteia. Un gen inspirat din punk, heavy metal şi ceva alternative.
Cam asta veţi găsi, căutând informaţii despre grunge. Peste tot se repetă cam aceleaşi lucruri, mai degrabă publicitare şi lipsite de conţinut decât informative în orice sens.
Acum,( probabil că ştiţi deja) termenul de “grunge” vine de la argoul “grungy”, termen care descrie un lucru murdar, parţial finisat.
Culmea, acest lucru este adevărat şi potrivit. Însă, doar în proporţie de 70%.
Faptul că se trage din punk şi heavy metal, iarăşi e adevărat. Însă în proporţie de vreo 60%.
Probabil sunteţi puţin confuzi după atâtea procente neinspiraţionale.
Sincer, nimic din tot ce a fost înainte nu mi-a spus absolut nimic. Nu m-a ajutat deloc să înţeleg fenomenul în sine şi ce concepţii muzicale implică. Mai degrabă, m-a indus în eroare, iar dacă aş fi fost mai neexperimentat şi mai “narrow-minded” şi m-aş mai fi uitat pe YouTube la ce trupe prezidau genul, aş fi abandonat totul şi l-aş fi respins considerând-o o tâmpenie.
Din păcate, astăzi, peste 70 % dintre cei de vârsta mea au această reacţie, îndreptându-se mai degrabă spre lumea plină de opulenţă a hip-hoapărilor, cea perfectă şi naivă a R&B-ului, cea exagerată şi anonimă a metalului extrem/ industrial sau cea al alternativului recent, tot caracterizat prin anonimat şi cantitate, dar şi prin versuri şi linii melodice pentru oameni bolnavi, parcă, favorit al fiţoşilor sau oricum a celor cu atitudine pro-sine şi pro-societate, înjumătăţită şi împărţită numai între cei de aceeaşi natură.
Aceasta este, penru mine, o imagine perversă şi ratată a muzicii. Este 90% din muzica de după 2000. Muzică pentru care manifestăm tot mai mult interes.
Însă eu nu am de gând să reacţionez la fel şi nici să mă alătur “mainstream”-ului actual.
Astfel, vă voi prezenta în rândurile ce urmează, ceea ce înseamnă, de adevăratelea, grunge-ul, ce anume implică acesta şi care au fost cei mai importanţi artişti ai genului şi, sper să şi pun câteva video-uri care să vă ajute să vă construiţi o impresie finală.
Spre finalul aniilor 80′ era moda glam rock cu nişte roackeri, mai degrabă barbie, decât bărbaţi adevăraţi. Punk-ul adevărat îşi pierduse mult din suflul iniţial şi ajunsese extrem de primitiv, având succes doar la fani. Disco-ul era, în schimb, într-o perioadă de glorie, însă mult mai obscură decât câţiva ani înainte.
Toţi tinerii duceau lipsă de ceva impulsiv, de ceva personalitate, exprimată în cuvinte, normale, accesibile. Ceva oferit mai simplu, dar mai consistent.
Era, oarecum, o petiţie anti-socială pentru spiritualitate, a acelor vremuri. Societatea fiind, atunci, lipsită de viziuni reale şi înecată în succes şi dorinţa pentru perfecţionare individuală, chiar dacă ne-necesară, dar care să creeze un stat mai performant cu tineri exemplari (seamănă cu o ideologie comunistă).
Cum era de aşteptat, majoritatea nu puteau îndeplini condiţiile de mai sus. Astfel, ei au fost supuşi ratării şi unor acute lipsuri de personalitate.
Însă, spre finalul aniilor 80, s-a schimbat totul.
Într-un orăşel numit Seattle….
Un nou stil de muzică apare. La primă impresie părea un punk-heavy metal cu rădăcini în trupe precum Black Sabbath sau Ramones.
Însă era total nou, total plin de viaţă, total rebel. Era, cum se zice, “la momentul potrivit şi locul potrivit pentru publicul potrivit”.
Desigur, nu a pornit de la început o revoluţie. Chiar dacă “primele” trupe de grunge au apărut cam de prin 86′, ele aveau un sunet destul de necizelat fiind mai degrabă un alt fel de punk (cum era şi considerat la început). Totuşi, s-au remarcat anumite trupe, precum Green River (trupă de la care s-au format, pe rând Mudhoney şi Pearl Jam, mai târziu desigur), Mudhoney, Screaming Trees şi Soundgarden. Aceste trupe vor marca următoarele ce vor apărea chiar la începutul aniilor 90′, sau vor continua şi vor participa încă activ la climax-ul grunge-ului.
Adevăratul grunge a început în 1990. Atunci a apărut primul album al Alice In Chains, numit “Facelift”. Pe album erau melodii precum “Man In The Box”, “Sea of Sorrow”, “We Die Young”. Acestea şi majoritatea celorlalte melodii de pe album au devenit celebre şi un echivalent al grunge-ului.
Următoarele două albume ce au apărut de la Nirvana şi Pearl Jam, Nevermind respectiv TEN au marcat caracterul grunge-ului, ele fiind, nu numai cele mai cunoscute albume ale genului, ci şi cele mai celebre ale rockului. “Smells Like Teen Spirit”, “Alive” şi “Even Flow”, toate au ajuns sinonime cu rock.
Ca să ne facem o idee, albumul Nevermind a avut vânzări de aproape 400,000 de copii pe săptămână (e ca şi cum toată Reşiţa s-ar fi dus în fiecare săptămână la magazinul de muzică să-şi ia un album Nirvana 
). Nici nu a mai contat că hit-ul “Smells Like Teen Spirit” a împrumutat riff-ul de la “More Than A Feeling” de Boston. Şi o parte din succesul acesta îl datoreză mediei, deşi încă de la început, toate trupele de grunge erau anti-media.
Totuşi, cum se întâmplă cu toate curentele muzicale, media a reprezentat, lucrul care a popularizat, a ţinut în viaţă şi a distrus trupele grunge.
Tocmai trupe precum Nirvana, Soundgarden, Pearl Jam şi Alice In Chains, prin succesul lor, au determinat intrarea inevitabilă în “mainstream” ceea a ce a dus la concepţia de devalorizare a ideeilor originale transmise de grunge, concepţie susţinută de media care trata noul curent muzical cu ironie imbecilă. Însă, această ironie a reprezentat depărtarea lumii de spiritul vremurilor, îndreptându-se spre “rivalii” grunge-ului, şi anume britpop (reprezentat în mare parte de Blur şi Oasis, trupe care erau destul de radicale faţă de tot Curentul Seattle). Iar când Kurt Cobain (Nirvana) a murit în 94′ toţi ziceau că grunge-ul e pe sfârşite.
S-au înşelat.
Pe lângă albumele ce mai vor apărea de la Pearl Jam, Soundgarden şi Alice In Chains, se va ridica un nou val de trupe grunge.
Fender Jaguar şi Fender Mustang, două chitări esenţiale curentului Grunge.
După 96′ încep să apără trupe precum Bush, care se alătură curentului, iar grunge-ul devine mai melodic şi mai accesibil publicului larg, căpătând ceva valenţe de alternative.
Din păcate cam acesta a fost şi sfârşitul perioadei de glorie a Curentului Seattle. Câţiva ani mai târziu, Soundgarden se desparte, la fel şi Bush. Dave Grohl (Nirvana) ajunge să cânte cu Foo Fighters. Layne Staley (Alice In Chains), moare, în 2002 în urma unei supradoze, iar Pearl Jam dispare de pe scenă o perioadă. Media porneşte o campanie (mai mult sau mai puţin vizibilă) pentru comercial şi pro-societate, în care grunge-ul este oarecum, demonizat, insistând doar pe partea de “mainstream” a genului.
Totuşi, grunge-ul încă există (chiar dacă este puţin mai fad). Ultimele albume ale lui Pearl Jam şi Alice In Chains, arată că încă mai au forţă să scoată ceva, poate chiar, singurul “ceva” de calitate din ziua de astăzi.
Însă nu se mai poate numi vreo revoluţie, mai ales pentru tineri (muzical totuşi mai sunt câteva – cele enumerate de sus )
Este chiar trist, într-un fel, deoarece a fost ultima revoluţie muzicală şi ultima răsuflare a rockului. Cât dacă va mai fi alta, rămâne discutabil.
Însă un lucru este clar:
Avem nevoie, acum, mai mult ca niciodată de un nou curent muzical şi de o redescoperire a “teen spirit-ului”.
Şi asta ţine numai de noi.
Alice In Chains:
Nirvana:
Pearl Jam:
Soundgarden:
Bush:
Mudhoney:
Screaming Trees:
Pearl Jam & Soundgarden (Temple of the Dog):
P.S.: Acum am observat că anumite video-uri nu merg datorită unor probleme de copyright (deşi nu pot să înţeleg de ce) şi că te obligă să intri pe YouTube ca să le vezi (că să-şi facă vizualizări). Din păcate majoritatea dintre video-urile care nu merg nu le-am putut găsi sub alt format. Îmi pare rău, însă, totuşi vă recomand să intraţi să le vedeţi (poate se şi încarcă mai repede).
